Job Hunting… sau cum sa fugaresti cu spor postul dorit

Fără categorie

(Opera ii apartine fiului nostru de 13 luni)

Nu stiu altii cum sunt… dar eu am fost mai mereu optimista.

Da, am citit, mi s-a spus, am analizat statistici; stiam ca trebuie sa ma pregatesc pentru o perioada de asteptare, de cautare si aplicatii nenumarate pe diferite posturi oarecum legate de domeniul meu de activitate…media era pe undeva la 6 luni din momentul primului cv trimis pana la cel al primei angajari aici, printre ozzie. De fiecare data cand incepea o discutie pe aceasta tema, o incheiam repede cu „eu nu-mi fac probleme, sunt sigura ca-mi voi gasi repede un job”. Si nu era doar pentru a linisti familia preocupata, ci pentru ca efectiv asa simteam. Poate si pentru ca de-a lungul timpului mi s-a confirmat increderea, dar sunt convinsa ca oricare ar fi situatia ma dau cumva peste cap si tot o scop la capat cum imi doresc sau cum ne-ar fi mai bine.

Ei bine, cu aceasta stare de spirit am inceput sa aplic la primele joburi in Melbourne. Imi pregatisem inca din Romania cv-ul, portofoliul de lucrari si un model de scrisoare de intentie, pe care le-am slefuit mai apoi aici, cu ajutorul unor prieteni care trecusera deja prin aceasta etapa (si carora le datoram poate cea mai mare parte a rapiditatii si usurintei cu care ne-am adaptat aici). A doua zi, eram cu sufletul la gura in asteptarea telefonului care sa anunte primul interviu. Am crezut ca-mi sare inima din piept cand am primit primul apel… de la firma de telefonie, care dorea sa confirme nu stiu ce cod si mai apoi pe cel al unui individ care dorea sa-mi faca o comparatie intre asigurarea mea de sanatate (care nu exista la acel moment) si alte oferte de pe piata. Eram atat de convinsa ca voi fi sunata chiar din prima zi, incat am stat langa telefon chiar mult dupa ora 5, cand nu prea mai lucreaza nimeni pe aici…

Telefonul nu a venit in acea seara. Nici a doua, a treia, a patra sau a zecea zi. Dupa prima saptamana, am inceput sa sun eu persoanele de contact de la firmele de recrutare (am citit ca asa e recomandat: in primul rand arati interes si te asiguri ca macar din politete, stand cu tine in telefon, iti deschid cv-ul, in al doilea rand o convorbire telefonica arata ca te descurci sa comunici in engleza si le poti trezi interesul cu ceva). In cazul meu, nu am reusit decat sa aflu motivul pentru care nu prea sunt luata in considerare: daaaa, vestita deja experienta australiana! „Macar 1-2 luni…si apoi discutam”…Au urmat zile de descurajare totala, pentru ca mintea mea, construita totusi logic, imi spunea ca experienta australiana nu voi avea nici peste 1-2, 3, nici peste 6 sau 7 luni daca nu este nimeni dispus sa ma ajute sa o obtin. M-am gandit atunci sa scriu direct firmelor de arhitectura, sa ii intreb de posturi disponibile; am intrebat chiar si de practica neplatita pentru 1-3 luni. Cei care mi-au raspuns mi-au spus ca nu au posturi disponibile. Probabil ca nu-si permiteau sa piarda chiar si cateva ore pe saptamana (la salariile de aici!) ale unei persoane care sa ma invete pe mine care e treaba cu legislatia si sistemul de constructie pe aici…

In total am aplicat la 30 de posturi (de arhitect, arhitect junior, arhitect abia iesit din facultate =graduate, draftsperson, senior draftsperson, junior draftsperson…chiar si la job de consultant in alegerea culorilor la o firma de finisaje) + 30 firme de arhitectura carora le-am trimis din proprie initiativa email.

Fac o paranteza aici, pentru a mentiona ceva ce am aflat abia in primele saptamani de lucru: eu aveam impresia ca „draftsperson” inseamna „desenator tehnic”, un fel de negrisor pe plantatie care doar deseneaza in autocad (sau alt program echivalent), pune cote, note, coordonat de un arhitect, fara implicarea creativitatii. In realitate, situatia aici se prezinta cam asa: denumirea de arhitect nu poate fi folosita de un absolvent al facultatii de arhitectura. Arhitect esti doar atunci cand esti „registered”, dupa 2 ani de practica sub indrumarea unui alt arhitect si in urma unui examen+interviu (echivalentul obtinerii dreptului de semnatura la noi – daca intereseaza pe cineva, povestesc intr-un post viitor si cum se procedeaza in acest scop si pentru cei care au studiat in afara Australiei). „Draftsperson” are mai mult sensul de „proiectant” (mi se pare ca presupune un studiu de 2 ani), un draftsperson inregistrat avand dreptul de a semna proiecte de locuinte, extinderi si spatii comerciale de mici dimensiuni.

Imi pierise starea de anxietate, ma impacasem deja cu ideea ca cel mai devreme as putea spera la un job undeva pe la sfarsitul lunii ianuarie (luna decembrie este luna concediului anual pentru majoritatea angajatilor si nu prea misca nimic pe piata). Pe 12 decembrie se implineau deja 2 saptamani si 5 zile de cand trimisesem primul cv. Am aplicat repede la ce aparuse in dimineata aceea (2 sau 3 joburi) si m-am bagat in pat, sa mai prind jumatate de ora de somn. I-am spus lui Iuli, dar mai mult asa, mecanic: daca ma suna cumva cineva, sa ma trezeasca…

Nu cred ca atipisem bine (se intampla la circa 10 minute de cand ma ridicasem de la calculator), ca ma trezesc cu Iuli entuziasmat langa mine, intinzandu-mi telefonul si spunand ceva de o doamna, o firma si nu mai stiu, pentru ca eram buimaca rau. Am crezut ca face glume pe seama mea…Am fugit repede la lista de aplicatii (fisier excel in care imi notam jobul, data la care am aplicat, linkul catre anunt, salariul daca era mentionat, firma, firma de recrutare etc), sa vad pentru ce aplicasem: era un post de draftsperson destul de vag prezentat din punct de vedere al atributiilor si care parea ca mi s-ar potrivi, in sensul in care nu vedeam de ce nu m-as descurca (nu mentionau cunoasterea legislatiei locale la criterii esentiale pentru angajare). Ok…am raspuns la telefon, o doamna foarte draguta m-a intrebat cand as putea veni la interviu, am spus ca maine, la ce ora, orice ora, nu am program, sotul meu sta cu copilul – subliniat, sa se stie ca pot conta pe mine, 11 e bine? da, e ok. mi-a dat adresa si gata. Am inchis si am inceput sa sar – mai intai eu, apoi impreuna – in sus de bucurie, ca un copil mic care a castigat o jucarie in parcul de distractii! Pentru mine, interviul insemna deja mai mult de jumatate din drum facut. Acum chiar eram sigura ca ii voi convinge ca sunt un angajat excelent!!! (si asta e mentalitatea corecta cu care trebuie sa mergi la interviu). Am printat portofoliul si 2-3 recomandari de la fostul angajator, colaboratori si beneficiari, pe care le-am luat cu mine a doua zi la interviu.

Am fost intervievata de doua persoane: doamna draguta cu care vorbisem la telefon si directorul firmei. Imi puneau intrebari amandoi, dar ea conducea discutia. Ea mi-a pus multe intrebari „tip” – „in ce mediu iti place sa lucrezi? ce gen de sef ti-ai dori sa ai? ok,ok, am inteles ca ai calitati, dar care ar fi defectele tale? ai avut conflicte cu vreun fost coleg de munca? cum manageriezi timpul in situatii limita? iti place sa lucrezi in echipa sau independent?….”, pentru care ma pregatisem cu o seara inainte (am citit de pe internet liste de astfel de intrebari si m-am gandit cam ce as raspunde la fiecare, apoi am luat-o de doua ori de la capat si am incercat sa raspund cu voce tare in engleza, sa vad cam cum ma descurc). El intervenea din cand in cand cu intrebari mai la obiect: „cunosti legislatia de aici? sistemul dupa care se construieste? care este stilul in care proiectezi? ce parere ai despre arhitectura din australia? in ce arie ai lucrat mai mult: rezidentiale, comercial, industrial? cum vezi tu atributiile acestui post? ” s.a.

Fac o noua paranteza, pentru a raspunde catorva intrebari care mi-au fost adresate cu privire la interviu: Australia este o tara a emigrantilor, prin urmare nu esti privit „ciudat” sau „altfel” pentru ca esti emigrant. Sunt preferinte pentru cei cu viza permanenta fata de cei cu viza temporara, dar este si explicabil. M-au intrebat din ce tara sunt, dar nu au avut nicio reactie la Romania, asa cum poate ar avea in multe tari din Europa. Colegii mei sunt in numar de 20 si provin din 12 tari diferite, prin urmare diversitatea este destul de mare. Seful este din Belarus, sotia lui din Ucraina; era la curent cu ce se proiecteaza prin Romania… Ii intereseaza ce stii sa faci, ce experienta ai, ce iti place sa faci…Da, limba engleza este destul de importanta. Pentru anumite posturi nu este esentiala, dar pentru a putea progresa, trebuie sa stapanesti destul de bine atat conversatia, cat si partea scrisa.

In total, interviul a durat 40-45minute, dar a fost extrem de placut. Nu m-am simtit pusa la colt, nu m-am simtit chestionata sau pusa la incercare, ci mai degraba am avut senzatia ca port o discutie placuta cu persoane noi, la un pahar de apa plata. 🙂 Nu am mintit, nu am exagerat, dar m-am prezentat cat am putut de bine. Si se pare ca planetele s-au aliniat (si de aceasta data), pentru ca vorbeam foarte bine. Stateam si nu-mi venea sa cred ca ma aud pe mine vorbind asa frumos engleza! hihi! zici ca nu eram eu!

Interviul s-a incheiat cu felicitari pentru nivelul de cunoastere al limbii engleze (nu ma credeau ca sunt venita de mai putin de o luna in Australia; o noua paranteza: majoritatea noilor veniti stiu limba la un nivel mediu) si o mentiune: „am primit multe aplicatii, daca treci de aceasta etapa, te vom chema maine pentru un nou interviu, de data aceasta tehnic.” Autocad, ma gandesc (anuntul mentiona acest program)…ce poate fi asa dificil? Pana la urma lucrez in acest program din anul 3 de facultate…Numai sa ma aleaga pe mine si sa nu apara prea multi cu „experienta australiana”…

Ajung la masina, incep sa-i povestesc lui Iuli, porneste si dupa 2 minute primesc telefon: eram chemata a doua zi la interviul tehnic. Yuhuuu!!! gata, din punctul meu de vedere eram 90% angajata!!!

A doua zi. Ora 10:00. Ma asteptam sa dau interviul cu o a treia persoana, care sa-mi verifice cunostintele de Autocad. Surpriza: intra in incapere aceleasi doua persoane cu care discutasem in ziua anterioara. Ok, imi spune ea, mai are cateva intrebari pentru mine…sa ii mai spun o data planurile mele pentru viitor, in ce fel de echipe am lucrat, cat de numeroase,  ce fel de proiecte am coordonat, ce as face daca ar trebui sa coordonez o echipa de persoane care stiu legislatia locala mai bine decat mine si eu trebuie totusi sa le castig respectul fiind superiorul lor etc. M-am descurcat – zic eu- pentru ca mi-a fost pusa in fata fisa postului de „operations manager” pentru una din firmele lor (toate proiectele sunt impartite in patru firme, fiecare specializata pe ceva anume). Citesc: semana foarte bine cu ce faceam in Bucuresti inainte de a pleca! Suuuper, topaia inima mea de entuziasm! Ridic ochii din foaie si le spun calm, senin, ca am citit si descrie parca fostul meu post. Zambesc. Primesc o alta foaie cu diferite conditii de angajare: suma era de draftsperson, dar era ok, exact ce ma gandisem inainte ca ar fi ok pentru un prim job! celelalte conditii…normale. Sunt de acord? Daaaa!!! normal. De cand incep? de luni: 17 decembrie, ziua in care Edi implinea 1 an! si ziua in care incepea contractul de inchiriere a casutei noastre. 🙂

Nu stiu altii cum sunt… dar eu am fost mai mereu optimista. Si se pare ca ma prinde bine!