Author Archives: admin

Fără categorie

Edi m-a invatat ca…

Published by:

* nu e o rusine sa arati cu degetul, exclamand „waw!” in timp ce privesti o meduza, un cangur, sau pur si simplu o floare

* atunci cand razi, trebuie sa fie din toata inima, fara sa duci mana la gura cu gandul ca poate dantura nu e perfecta

 * fiecare dimineata, seara, revedere, cere un zambet si, de ce nu, un pupic

*  este in regula sa mai si cazi, chiar sa plangi, dar trebuie sa te ridici repede in picioare si sa te bucuri de viata

* nu exista varsta la care saltul intr-un picior devine ridicol, ci doar circumstante nepotrivite sau impedimente de natura fizica ce apar pe parcurs

* daca zambesti, cel mai probabil e ca cei din jur sa iti zambeasca la randul lor

* fobiile sunt dobandite

* fiecare mic detaliu care te inconjoara poate fi o surpriza, un cadou pentru suflet, o sursa de fericire 

* orice zi e oportunitatea de a invata ceva nou

* un gest poate inlocui, intr-adevar, o suta de cuvinte

* nu trebuie sa uiti sa fii, sa iubesti, sa te bucuri sincer, ca un copil

Fără categorie

Despre munca – Experienta MEA

Published by:

Subliniam intr-o postare trecuta faptul ca fiecare experienta este diferita. Si mai spuneam ca ma consider o persoana foarte norocoasa, asa ca vom pleca de la aceste axiome.

Am povestit cum am reusit sa fiu angajata dupa doar 3 saptamani, cate ceva despre emotiile prin care am trecut atunci, condensate intr-un timp scurt. Peste 41 de zile implinesc un an de lucru in Australia, la aceeasi firma. De fapt, mai corect ar fi la acelasi grup de firme.

A fost un an foarte intens pentru mine, mi s-au intamplat mai multe decat in toti anii anteriori de lucru, am fost pusa in fata unor situatii atat de diverse, multe total neasteptate, incat nu pot spune decat inca o data ca sunt foarte norocoasa! Sa nu ma intelegeti gresit, am muncit mult! Veti auzi persoane mentionand ritmul lent de lucru de aici – e adevarat, exista acea relaxare…la mine nu se aplica! am ritmul meu si asta m-a si ajutat sa acumulez cat mai mult intr-un timp foarte scurt. Dar, dincolo de toate, la final de saptamana nu pot decat sa fiu uimita de cat de norocoasa sunt pentru faptul ca mi s-a oferit sansa! si Doamne, multumesc ca mi-ai dat minte sa o vad si sa profit de ea!

Am lucrat fix patru luni in functia de operations manager pe firma care se ocupa de locuinte de lux. In realitate, eram singurul angajat pe aceasta firma, cu exceptia directorului. Eu centram, eu dadeam cu sutul. Cca 10 proiecte simultan, in diverse stadii ale proiectului. Nu stiam nimic atunci cand am venit, nu stiam ce e aia Rescode sau BCA (mai nou NCC), nu stiam care sunt etapele unui proiect aici, care sunt termenii tehnici corecti, ce autoritati elibereaza acte, ce documente depui, etc. Si nici nu cunosteam pe nimeni care sa imi poata explica pe limba mea. Am pus muuulte intrebari, cateodata era nevoie efectiv sa ma imping singura de la spate, sa trec peste teama de a fi considerata prea incepatoare, si sa apelez din nou la colegi pentru raspunsuri. Era singura sansa, ce puteam face? Alternativa era sa risc sa inteleg gresit si sa invat mai greu. 3 luni de proba- am preferat sa se stie clar ce stiu si sa demonstrez mai apoi ce pot daca mi se ofera sansa. Am citit acasa, imi luam carti imprumut de la birou dupa program sau in weekend, am luat notite. Am spus da incantata la orice curs la care eram trimisa din partea firmei! Am venit de zeci de ori descurajata ca nu stiu suficient, am plans pentru ca ma simteam ultima roata la caruta, pentru ca nu ma ridicam la nivelul asteptarilor pe care in primul rand eu le aveam de la mine! De tot atatea ori am fost incurajata de sotul meu, de tot atatea ori mi s-a reamintit ca nu e prima situatie similara prin care trec si cel mai probabil departe de a fi ultima. Mereu am reusit cumva, tocmai pentru ca am perseverat in incercarea de mai bine.

Am fost felicitata dupa primele trei luni de proba, cu mentiunea ca nu se asteptau sa am parte din calitatile cu care m-am „laudat” la interviu – faceau referire la modul in care imi organizez lucrul si comunic – in special cu clientii, pe care ii tineam mereu la curent, indiferent de evolutia proiectului, si asta ii facea aparent sa fie foarte multumiti. Mi s-a spus ca au planuri mai mari pentru mine. Super, ma gandesc, desi habar nu aveam ce ar putea avea in gand.

Dupa inca o luna, sunt chemata din nou in sala mica de sedinte – acolo unde am dat primul interviu, cu aceleasi persoane de fata: directorul si dna consultant strategic al firmei. Felicitari inca o data, consideram ca ai capacitatea de a face mai mult, asa ca te vei ocupa si de firma care face toate proiectele comerciale (Nu erau asa multe, vreo 5 – majoritatea incepute de mult timp si inca in stadiul de concept + Certificat de Urbanism). A, super, habar nu am cu ce se mananca, pentru ca partea asta de standarde si normative nu am citit-o. Alte saptamani pline! Si ce stranie combinatie de entuziasmul noii provocari, multumirea de a te sti apreciat si descurajarea (din nou) faptului ca nu te simti la nivelul la care ar trebui sa fii. Dar am invatat – din nou – extrem de multe, fortata de circumstante sa fie si foarte repede. Mi-am invins – de nevoie – emotiile de a vorbi la telefon cu reprezentantii consiliilor locale (majoritatea vorbitori nativi, cu accentul specific), jena de a ruga pe cineva sa repete – poate si a treia oara. Mi-am imbunatatit modul de a scrie emailuri si memorii, am inteles cu ce se mananca un Certificat de Urbanism aici…si inca mai invat! e un proces continuu: sunt acum mult mai sigura pe informatiile pe care le cunosc, dar nu cred ca exista saptamana in care sa aflu ceva nou sau sa clarific ceva ce poate nu stiam corect sau complet. Un motiv in plus pentru care merg placere la lucru!

Ajunsesem foarte multumita de evolutia mea in firma, de ce reuseam sa fac zilnic, de ce invatam. Se tinusera de cuvant cu privire la planurile mai mari pe care le aveau pentru mine. Ajunsesem sa cred ca as merita si o marire raportata la ce reuseam acum sa fac intr-un timp relativ scurt. La discutia din iulie cu privire la nivelul de performanta am iesit ok, dar nu mi s-a oferit decat o marire in raport cu inflatia (considerata oarecum „standard” la final de an financiar), fapt care m-a dezamagit putin. Mi s-au facut promisiuni, in schimb, pentru momentul in care implineam 1 an de angajare – s-a vorbit de posibilitatea de a deveni un fel de asociat in firma. Promisiuni frumoase in teorie, dar ce faci cu practica? Ok, sa judecam la rece: trecusera doar 6 luni de cand ma angajasem pe salariul pe care mi-l dorisem pentru inceput, acumulasem multa experienta si stiam ce pot raportat la nivelul general al firmei si nivelul celor cu ani similari de experienta locala, conditiile de lucru erau mai mult decat agreabile, o singura problema: planul meu (prea ambitios ar spune unii) era ca dupa 1 an sa ajung mai sus si asta parea acum irealizabil, pentru ca, de data asta chiar nu mai vedeam ce as putea  face mai mult.

Alte doua luni….am ajuns la momentul T+8 (T fiind norocoasa data de angajare, aceeasi cu prima aniversare a lui Edi si prima zi de chirie). Sunt chemata din nou in biroul cu pricina – aceeasi oameni. Zambesc. Bineinteles ca zambesc, sunt optimista atunci cand am incredere in calitatea muncii depuse. Sunt pregatita pentru o noua provocare? Intotdeauna; nu stiu cum sa ma educ sa gandesc altfel. Vrem sa te ocupi de o a treia firma, dar de data aceasta management curat, o firma la care nu te astepti si care o duce cam prost. Ok….habar nu aveam la ce firma se refera – era vorba de firma de design pentru proprietatile care se vindeau in stadiul de constructie „la rosu” sau chiar inainte de a se incepe constructia – practic imagini 3d, logo, brosuri, website-uri de prezentare, tot tacamul….4 angajati + 1 colaborator in Melbourne, inca 4 in China, 2 in Hong Kong, val de informatii cu privire la costuri, pierderi etc. – habar nu aveam la ce ma inham! responsabilitatea mea: sa aduc firma pe profit. mai pe scurt, in detaliu nu are rost sa intru, pentru ca as putea scrie cateva carti.

Uite asa am ajuns – din nou – la alegerea de a ma considera victima sau norocoasa. Niciun dubiu! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca sansa de a incerca o cariera in management- pasiune mai mult sau mai putin cunoscuta de cei apropiati – mi se va ivi aici si chiar atat de curand, fara sa fac eu eforturi sau sacrificii pentru a incerca si acest drum. Cu asta ma lupt de atunci, am trecut prin momente de stres incredibil (nu mi-am putut imagina ce inseamna responsabilitatea unor decizii care afecteaza atatia oameni si care sunt complet in mainile tale, nu am realizat ce inseamna sa incerci o noua specializare pe un domeniu si intr-o piata pe care nu le cunosti aproape deloc), care m-au facut sa ma indoiesc puternic de vocatia mea, de calitatile pe care credeam ca le am, de mine in general….Iuli stie cel mai bine cum am plans de deznadejde si cata nevoie am avut de sustinere! Si numai eu stiu cat de mult a contat acel „stiu ca poti” la momentul potrivit! La „Am incredere in tine” raspundeam mereu cu „dar cum?” si continuarea venea atat de sincer: Nu stiu, dar stiu ca tu vei face cumva sa iasa lucrurile asa cum vrei tu…

Sunt mult mai relaxata acum, sunt din nou incantata de ceea ce fac, multumita de ce pot sa fac, increzatoare. Intre timp s-au mai adaugat 2 persoane pe care trebuie sa le coordonez pe primele doua firme de proiectare, am primit si marirea asteptata (care chiar mi-a depasit cu putin planul), am fost numita si asociat si introdusa pe partea de oferte de pret si negocieri. Incepand cu luna ianuarie, voi fi responsabila pentru extinderea serviciilor firmei in alte orase mari. A meritat efortul? Da!!! Dar nu doar pentru aprecierea primita, nu doar pentru banii care platesc facturi, ci pentru cei care platesc intrari la acvarii, gradini zoologice sau intrari la inot, pentru oportunitatea de a face ceea ce mi-am dorit si de a o face bine, fara a fi nevoie sa lucrez peste program, pentru flexibilitatea si independenta pe care mi-o ofera natura functiei, pentru indescriptibilele emotii de a-mi auzi sotul exprimandu-si mandria ca ma are alaturi, pentru lacrimile de fericire ale tatalui, fratelui, mamei, azi aceleasi cu cele din clasa a 11-a, cand mi-am implinit visul de a castiga un concurs de fizica.

Povestea mea e una frumoasa, a unei femei fericite! Va doresc tuturor noroc si intelepciune sa va croiti frumusetea din povestea voastra! 

 

 

Fără categorie

Singapore in 2 zile si (I.Minutele de Rai)

Published by:

 Sigur asa trebuie sa simta cineva atunci cand ar spune: stai, clipa, in loc.

E un puternic centru magnetic undeva intre mana mea stanga, intinsa sub capul lui Edi, si mana dreapta a lui Iulian, care mangaie firele usor umede de iarba. Poate rezultatul prea multor filme vizionate, dar am efectiv senzatia ca lumea graviteaza acum, in acest moment, in jurul nostru. Parca s-ar fi oprit din cursul firesc si priveste complice la fericirea noastra. Ma uit in jur: grupuri diverse intinse pe iarba, la o distanta considerabila de noi, privesc spectacolul de lumini. Iarba are o intensitate cromatica aproape artificiala.

In stanga, Marina Bay Sands ma face sa ma simt mica, dar constructiile-sera din laterala dreapta imi amintesc de Valencia lui Calatrava si imi dau un placut sentiment de familiaritate. Inchid ochii si incerc sa ascult. Spectacolul de lumini e acompaniat de un fond muzical- ACDC. Inspir, expir; simt cum scena se intinde sub noi si tot restul incepe sa se roteasca incet in juru-i. Probabil ca firele de iarba rupte de Edi si aruncate strengar pe fata m-au facut sa deschid din nou ochii. Nu-mi amintesc sa fi vazut ceva mai frumos…Nu e doar culoare, nu e doar sunet sau miros de verde crud, e tot…imi trece prin cap asemanarea cu Avatar- ireal.

Si suntem noi trei intinsi pe spate cu ochii la stele, la beculete…sau tot stele? Si nu mai e maine, de ieri am uitat; nu mai simt oboseala sau nostalgia, nu mai fac planuri. E cald. Si suntem doar NOI…

Stai, clipa, in loc.

 

 

 

 

 

 

Fără categorie

9 obiceiuri care te vor face mai fericit

Published by:

V-am spus ca avem la birou o revista interna care apare o data pe luna? Nu?  Ok, va spun acum. E din categoria „cum sa ne facem angajatii mai fericiti, astfel incat sa lucreze mai eficient”, alaturi de picnicul de duminica aceasta, la care vor veni toti colegii, impreuna cu soti, sotii, parteneri, copii, animale de casa; vinerile in care mancam cu totii in sala mare de consiliu; pariurile de la jocurile de footy; excursia de 3 zile in Singapore primita in dar (dar cu asta ma laud cu alta ocazie)…

Ei, astazi a aparut numarul din aprilie, pe care l-am citit repejor in pauza de masa. Si pentru ca fericirea ne caracterizeaza in ultima vreme, iata un articol tematic:

9 obiceiuri (zilnice- adaug eu) care te vor face (sigur – tot completarea mea) mai fericit:

1. Incepe fiecare zi cu o asteptare. Daca exista un mare adevar despre viata, acela este ca se ridica (sau se coboara) la nivelul asteptarilor tale. Prin urmare, atunci cand te ridici din pat, formuleaza-ti primul gand astfel: „Astazi se va intampla ceva extraordinar”. Si stii ce? Probabil ca asa va fi.

2. Fa-ti timp sa planuiesti si sa prioritizezi (partea asta mi se potriveste de minune). Cea mai intalnita sursa de stress este senzatia ca ai prea multe de facut. In loc sa devii obsedat de aceasta idee, alege un lucru care, daca il faci astazi, te apropie de cel mai inalt tel al tau/scopul tau in viata. Apoi fa-l pe acela mai intai.

3. Fa un cadou tuturor persoanelor pe care le intalnesti. Nu vorbim aici de un cadou in sensul propriu, acela impachetat. Cadoul tau poate fi pur si simplu un zambet, o multumire sau o incurajare, un gest de politete sau chiar un simplu salut prietenos.

4. Incearca sa eviti discutii in contradictoriu despre politica sau religie (aviz utilizatorilor de facebook), pentru ca sunt domenii in care nu exista adevar absolut si nu reusesc decat sa invrajbeasca oameni pentru lucruri asupra carora oricum nu au control.

5. Presupune ca oamenii au intentii bune. Din moment ce nu poti citi ganduri, nu poti cunoaste cu adevarat „de ce”-ul din spatele a „ce” fac diferite persoane. A atribui intentii rele comportamentului poate ciudat al altora adauga amaraciune suplimentara (si inutila) vietii, in timp ce presupunerea unei bune intentii lasa loc pentru impacare.

6. Mananca mancare de calitate i-n-c-e-t. E adevarat, cateodata nu avem incotro si infulecam ceva repede pentru a ne mentine energia, dar chiar si asa, incearca macar o data pe zi sa mananci ceva delicios, cum ar fi o felie de branza fina. Concentreaza-te asupra-i, gusta, savureaza…

7. Invata sa lasi deoparte rezultatele. Cel mai mare dusman al fericirii este grija, care vine din concentrarea pe evenimente asupra carora nu ai control. Odata ce actiunea a fost intreprinsa, nu mai poti face nimic. Incearca sa te concentrezi mai degraba pe ce ai de lucru la acel moment in loc sa pierzi timpul imaginand diverse scenarii cu privire la ce s-ar putea intampla.

8. Renunta la „televizorul pe fundal”. Numeroase persoane lasa televizorul deschis pentru a auzi ceva „zgomot” in timp ce fac alte treburi prin casa. Nu realizeaza, insa, ca scopul ascuns al televiziunii de consum este sa te faca nemultumit cu viata ta, pentru a cumpara mai multe lucruri. Prin urmare, de ce sa te programezi inconstient sa devii  un consumator fara judecata proprie?

9. Sfarseste fiecare zi prin a multumi. Chiar inainte de a merge la culcare, scrie cel putin un lucru extraordinar care s-a intamplat in acea zi. Poate fi ceva mic, precum faptul ca ai facut un copil sa rada, sau ceva astronomic, precum o afacere de milioane pentru care tocmai ai batut palma. Oricare ar fi motivul, fii recunoscator pentru acea zi, pentru ca…nu se va mai intoarce niciodata.

Fără categorie

Teoria relativitatii

Published by:

In seara aceasta, imi citea fratele meu pe Skype fragmente dintr-un interviu aparut intr-un ziar suceavean prin clasa a 10-a de liceu: marturiseam ca e posibil sa plec din Suceava, dar ca nu voi parasi Romania; afirmam cu tarie ca mai bine m-ar pune mama sa scriu o suta de „compuneri” decat sa fac „treaba” in casa si visam sa umplu viitoarea mea casa cu tablouri puzzle. E de la sine inteles faptul ca ne-am amuzat teribil…

Inca ma uimeste numarul de oameni pe care ii vad zilnic, in drumul meu spre sau de la birou, alergand. Desi se pare ca poporul australian are un procent mare de persoane supraponderale, toti par a fi foarte constienti de importanta unei nutritii sanatoase si a exercitiului fizic. Tinerii, adultii alearga – singuri, cu castile in urechi, in grup sau acompaniati de caine sau carut de copil; batranii se plimba sau merg pe bicicleta;  copiii joaca tot felul de jocuri, carora nu le-am retinut inca numele si regulile. E o placere sa treci pe langa terenuri imense special amenajate si sa admiri uniformele de sport ale pustilor, entuziasmul parintilor, multumirea antrenorilor. Astfel de momente ma fac sa ma intreb de ce am iubit atat de putin „educatia fizica” in toti anii de scoala. Dupa un timp uiti…

La fel cum uiti cat de haotic se conducea in Bucuresti, pentru ca te obisnuiesti repede sa ai asteptari mari atunci cand regulile sunt respectate de marea majoritate si incepi sa observi exceptiile. Noroc de Iuli, ca imi atrage atentia la ce ma raportez cand spun uneori ca „se conduce prost”. Acum, daca apar astfel de momente de „nemultumire” in trafic, imi aduc rapid aminte si totul se transforma intr-un nou motiv de a zambi…

Iar daca e si o zi insorita, simt ca pot realiza orice. Vremea din Melbourne da nastere unor discutii de durata uneori, din care am tras concluzia ca lumea iubeste caldura si plaja, mai ales luate impreuna. Iarna pare sa trezeasca stari depresive, asa ca o astept cu acea curiozitate a unui om fascinat de enormele picturi melbourniene (sa nu uitam faptul ca aici cerul chiar se vede de oriunde) cu nori gri si albastri, stravezii, roz, violeti, grasi, alungiti, furiosi si intimidanti sau pufosi ca-n desenele copilariei…

4 luni si ceva. O fi mult, putin? In timpul asta Edi a invatat sa mearga, sa spuna pa, am (ham=caine), mo (mor=urs), elooo (hello), bbai (bye-bye), daaa (duck), sa pupe, sa te ia in brate; merge mandru pe scaunul din fata a bicicletei lui tati si pe trotineta, coloreaza, picteaza si mananca singurel; sta la pieptanat si la tuns (cu masina de tuns a lui tati), alearga, alearga, alearga….miroase flori si le culege pentru tine, loveste mingea cu piciorul si ti-o arunca, merge cu noi la piscina acoperita, fara colac; testeaza toate jucariile din parc si incearca sa prinda toti cateii pe care ii vede; spune daaa-daaa (draga-draga) si te mangaie pe fata sau pe par; face cu mana tuturor asiaticilor pe care ii vede si trimite bezele vecinelor. Alearga – pentru ca are unde – si e fericit…

 „Departe” este clar o notiune relativa, din moment ce in seara aceasta Edi a adormit cu mama (bunica) cantandu-i pe Skype.

Fără categorie

Detalii tehnice / Teoria relativitatii

Published by:

In seara aceasta, imi citea fratele meu pe Skype fragmente dintr-un interviu aparut intr-un ziar suceavean prin clasa a 10-a de liceu: marturiseam ca e posibil sa plec din Suceava, dar ca nu voi parasi Romania; afirmam cu tarie ca mai bine m-ar pune mama sa scriu o suta de „compuneri” decat sa fac „treaba” in casa si visam sa umplu viitoarea mea casa cu tablouri puzzle. E de la sine inteles faptul ca ne-am amuzat teribil.

Inca ma uimeste numarul de oameni pe care ii vad zilnic alergand

 „Departe” este clar o notiune relativa, din moment ce in seara aceasta Edi a adormit cu mama cantandu-i pe Skype.

Fără categorie

Detalii tehnice

Published by:

In seara aceasta, imi citea fratele meu pe Skype fragmente dintr-un interviu aparut intr-un ziar din Suceava prin clasa a 10-a de liceu: marturiseam ca e posibil sa plec din Suceava, dar ca nu voi parasi Romania; afirmam cu tarie ca mai bine m-ar pune mama sa scriu compuneri decat sa fac curat in casa si visam sa umplu viitoarea casa cu tablouri puzzle.   „Departe” este clar o notiune relativa, din moment ce in seara aceasta Edi a adormit cu mama cantandu-i pe Skype.

Fără categorie

Australia dupa „strada mea c-un singur bec”

Published by:

Mintea mea e structurata logic, dar logica aceasta accepta sentimentul ca pe o axioma pe care o inglobeaza in orice rationament. Astfel, argumente unice precum „asa simt” sunt perfect valabile pentru multe din deciziile luate. Poate de aceea imi este si mai usor decat altora sa fac alegeri.

Australia a fost – la acel moment – poate cea mai complexa si mai grea hotarare pe care a trebuit sa o iau. Desi in general este un proces oarecum simplu, de esentializare, enumerare si prioritizare/cuantificare, care conduce aproape fara gres la rezultatul cel mai bun, trairile contradictorii pot complica putin (mai mult) lucrurile.

Ma tot intreb unde se pierde odata cu varsta insetarea cu care cautam noul atunci cand suntem mici. Apropierea de sfarsit poate fi unul din motivele pentru care devenim din ce in ce mai fricosi, avand senzatia ca absenta schimbarii este sinonima inghetarii timpului. Totusi: situatii limita de a nu gasi un loc de munca acceptabil in timpul pe care banii economisiti il puteau cumpara, de a nu ne adapta climei, oamenilor sau dorului de casa si-au gasit corespondent pertinent pe lista in posibilitatea de a ramane oricand fara un loc de munca in Romania si in plus fara sanse prea stralucite de a gasi altceva (avand in vedere faptul ca arhitectura a fost cu brutalitate trantita la pamant si tavalita bine de situatia economica din Europa), iernile din ce in ce mai reci, primaverile scurte si noroioase, verile sufocante de Bucuresti cu nelipsitul miros de transpiratie din RATB, dorul de anii de generala si liceu, in care lumea era (sau parea, cel putin) mai linistita, mai buna, mai vesela.

Nu mi-a fost greu deloc sa spun „da” atunci cand am fost intrebata, nu am avut niciun dubiu ca sunt pregatita sa am un copil, nu am nici acum indoieli ca il vreau pe al doilea, dar stiu ca nu este momentul inca. Chiar daca prioritatile se schimba periodic, planurile nu lipsesc niciodata din viata mea. Imi place sa cred ca sunt o persoana calculata, desi am momentele mele de impulsivitate, care ma fac sa traiesc mai intens – poate motivul pentru care si exista. Sunt organizata atunci cand muncesc, spal vase sau fac de mancare, dar totul se desfasoara sub semnul spontaneitatii (desi poate ar fi bine sa cizelez asta) atunci cand scriu, ma joc sau dansez.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Melodii (poate comerciale, dar nu are relevanta) precum „strada mea c-un singur bec” imi dau o ciudata stare de nostalgie si de parere de rau, pentru ca…totusi, ceva iubesc la tara aia. Imi iubesc amintirile si locurile de care sunt legate, dar, mai ales, iubesc oamenii care le-au creat.

Dar. Si e un mare dar, pentru ca…

…acum, dezgolita de frustrari, eliberata de griji inutile, de la distanta…ii simt mai aproape ca niciodata, ca si cand…i-as purta cu mine. Peste tot. Si aproape tot timpul. (Desi nu am ajuns inca la biserica de cand sunt aici, acelasi lucru il simt si cu privire la Dumnezeu, cu care simt ca am din nou o relatie aparte, asa cum avusesem candva demult. Dar aceasta e alta poveste, pe care prefer sa o tin pentru mine.) In astfel de momente de comunicare afectiva intercontinentala primesti pe neasteptate un desen cu puiul tau de la o fosta colega cu care nu ai mai vorbit de ani de zile, vestea ca o inimioara mica bate din nou in burtica unei persoane dragi sau ca haiosul tau coleg de banca s-a casatorit cu o superba domnisoara, chiar daca pentru o singura zi de 1 Aprilie.

Fără categorie

Published by:

Mintea mea e structurata logic, dar logica aceasta accepta sentimentul ca pe o axioma pe care o inglobeaza in orice rationament. Astfel, argumente unice precum „asa simt” sunt perfect valabile pentru multe din deciziile luate. Poate de aceea imi este si mai usor decat altora sa fac alegeri.

Australia a fost – la acel moment – poate cea mai complexa si mai grea hotarare pe care a trebuit sa o iau. Desi in general este un proces oarecum simplu, de esentializare, enumerare si prioritizare/cuantificare, care conduce aproape fara gres la rezultatul cel mai bun, trairile contradictorii pot complica putin (mai mult) lucrurile.

Ma tot intreb unde se pierde odata cu varsta insetarea cu care cautam noul atunci cand suntem mici. Apropierea de sfarsit poate fi unul din motivele pentru care devenim din ce in ce mai fricosi, avand senzatia ca absenta schimbarii este sinonima inghetarii timpului. Totusi: situatii limita de a nu gasi un loc de munca acceptabil in timpul pe care banii economisiti il puteau cumpara, de a nu ne adapta climei, oamenilor sau dorului de casa si-au gasit corespondent pertinent pe lista in posibilitatea de a ramane oricand fara un loc de munca in Romania si in plus fara sanse prea stralucite de a gasi altceva (avand in vedere faptul ca arhitectura a fost cu brutalitate trantita la pamant si tavalita bine de situatia economica din Europa), iernile din ce in ce mai reci, primaverile scurte si noroioase, verile sufocante de Bucuresti cu nelipsitul miros de transpiratie din RATB, dorul de anii de generala si liceu, in care lumea era (sau parea, cel putin) mai linistita, mai buna, mai vesela.

Nu mi-a fost greu deloc sa spun „da” atunci cand am fost intrebata, nu am avut niciun dubiu ca sunt pregatita sa am un copil, nu am nici acum indoieli ca il vreau pe al doilea, dar stiu ca nu este momentul inca. Chiar daca prioritatile se schimba periodic, planurile nu lipsesc niciodata din viata mea. Imi place sa cred ca sunt o persoana calculata, desi am momentele mele de impulsivitate, care ma fac sa traiesc mai intens – poate motivul pentru care si exista. Sunt organizata atunci cand muncesc, spal vase sau fac de mancare, dar totul se desfasoara sub semnul spontaneitatii (desi poate ar fi bine sa cizelez asta) atunci cand scriu, ma joc sau dansez.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Melodii (poate comerciale, dar nu are relevanta) precum „strada mea c-un singur bec” imi dau o ciudata stare de nostalgie si de parere de rau, pentru ca…totusi, ceva iubesc la tara aia. Imi iubesc amintirile si locurile de care sunt legate, dar, mai ales, iubesc oamenii care le-au creat.

Dar. Si e un mare dar, pentru ca…

…acum, dezvolita de frustrari, eliberata de griji inutile, de la distanta…ii simt mai aproape ca niciodata, ca si cand…i-as purta cu mine. Peste tot. Si aproape tot timpul. (Desi nu am ajuns inca la biserica de cand sunt aici, acelasi lucru il simt si cu privire la Dumnezeu, cu care simt ca am din nou o relatie aparte, asa cum avusesem candva demult. Dar aceasta e alta poveste, pe care prefer sa o tin pentru mine.) In astfel de momente de comunicare afectiva intercontinentala primesti pe neasteptate un desen cu puiul tau de la o fosta colega cu care nu ai mai vorbit de ani de zile, vestea ca o inimioara mica bate din nou in burtica unei persoane dragi sau ca haiosul tau coleg de banca s-a casatorit cu o superba domnisoara, chiar daca pentru o singura zi de 1 Aprilie.

Fără categorie

De-a fratele si de-a sora

Published by:

Cand eram mica, jucam cu fratele meu aproape zilnic un joc inventat de mine (nu stiu daca e indicat sa recunosc asta, dar daca tot am marturisit atatea…): „De-a fratele si de-a sora”. Original nume, nu?…  Noi doi eram – cum bine ati ghicit – doi frati, dar zilnic (spun asta, pentru ca in fiecare zi o luam de la capat) saraci lipiti pamantului. Munca noastra era sa coloram spatiile inchise ale literelor „a”, „o” si „e” din ziarele pe care bunica sau ai nostri nu le mai citeau. Pentru asta, eram platiti (tot de noi, bineinteles) in bani vechi, ramasi de la unchiul nostru dintr-o calatorie in Polonia. Scopul? Cumparam obiecte din casa: canapea, covor, masa, mancare…Intelegeti ideea (sper). Pentru parinti, era un fericit mijloc de a tine ocupati doi copii, dintre care unul putin mai strengar decat media; pentru fratele meu, probabil o simpla metoda de a ma vedea pe mine vesela; pentru mine, in schimb, un mod de a dobandi „dreptul” sa ma bucur de tot ceea ce deja aveam. Alambicat. Dar, daca stau bine si ma gandesc, lumea mea nu a functionat dupa principiul: hai sa muncesc, poate voi obtine ce imi doresc; perceptia mea a fost mereu alta: trebuie sa muncesc, pentru a merita ceea ce am primit deja. Simt nevoia sa explic: nu e autosuficienta, ci o stare de bine care (pentru mine) antreneaza, de fapt, progresul.

Vedeti voi, exista o legatura dintre acest joc, de care cu mare drag mi-am amintit zilele trecute, „Insula misterioasa” a lui Jules Verne si cele (fix) patru luni petrecute aici: bucuria acumularii treptate. Iuli imi spune ca timpul a trecut foarte repede, parca mai ieri am venit si nici acum nu-i vine sa creada ca suntem aici. Senzatia mea e ca suntem aici de mult mai mult timp si sunt momente in care imi pare un vis acel „inainte”. Am reusit sa realizam marea majoritate a lucrurilor pe care am apucat sa ni le propunem si altele in plus, am investit in timpul nostru liber cu dobanda considerabila, am cunoscut, am invatat si nu pot spune – continuand firesc-  „am”, ci „suntem” fericiti.

Si ziua in care noi sarbatorim 4 luni de fericire melbourniana a fost, printr-o simpatica coincidenta, numita ziua internationala a fericirii.